Art Religion Philosophy Science

Despre ceea ce nu se poate scrie ar trebui să se fluiere

Pentru că viaţa este o minciună, literatura nu are sens decât ca un exerciţiu de sinceritate. Sigur, nu toată lumea vede lucrurile aşa. Nu de mult, unul dintre cei mai celebri scriitori sud-americani ne asigura că literatura e un fel de striptease invers. Llosa, cred. Pleci de la un adevăr, dar înveţi să-l spui minţind. Pentru că – aşa se zice – marile adevăruri nu se pot spune fără să fie deghizate. De asta, literatura e o artă. Dar de fapt în literatură, ca şi în viaţă, e foarte rar vorba de mari adevăruri. Marile adevăruri nu prea mai interesează pe nimeni. Pe mine, unul, nu mă mai interesează deloc. Şi mi-a luat ceva vreme să-mi dau seama de asta. Abia când ai terminat-o cu marile adevăruri lucrurile încep să se limpezească. Să fii sincer nu înseamnă să ai curajul marilor adevăruri, ci să îţi permiţi să râzi de ele. Ca atunci când poţi, în sfârşit, să-ţi lărgeşti nodul de la cravată şi să-ţi deschei cămaşa, dupa o zi întreagă petrecută la birou. Sau ca atunci când îţi îngăduieşti un futu-ţi morţii mă-ti, în fata uşii care nu se deschide fără un brânci, după ce toată ziua ai trudit la fraze sofisticate şi politicoase. Şi dacă te gândeşti un pic, tot secolul XX despre asta e. Despre cum s-o termini odată cu marile adevăruri. De asta este şi secolul marilor convulsii. Dar amintiţi-vă că primii care au îndrăznit să schiţeze măcar acest gest, au fost imediat arşi de vii, traşi în ţeapă, daţi afară din societate de preoţii seriozităţii. Când am chef să mă amuz, mă gândesc la cât de oribilă trebuie să fie viaţa cuiva incapabil să-şi închipuie aceste mătuşi bătrâne în pielea goală. Zbârcite şi scofâlcite ca nişte mere coapte, marile adevăruri, odată dezbrăcate de dantele, sînt mai mult decât hilare. Nimic nu e mai sănătos decât râsul sau ironia. Tocmai de asta umorul este privit adeseori cu scepticism, căci el demaschează acest striptease invers. A râde e un păcat. A fi neserios e un lucru grav, căci atentează la structura de rezistenţă a realităţii. Nu cunosc decât o singură formă serioasă de ironie, ironia socratică, dar ea e un caz special. Nu e exclus să fi fost contrafăcută de Platon, unul dintre primii mari „stripperi”, in acest sens rasturnat, ai literaturii şi filozofiei deopotrivă.Cel mai mare „creator de modă”.

 Din câte ştiu eu, există un sigur tip care a demascat această lungă istorie de deghizări, acest interminabil bal mascat, căruia i se spune ba literatură, ba filozofie, ba altfel, în funcţie de cât de mult ne luăm în serios. Unu’ care, pe patul de moarte, îşi închipuia că e în acelaşi timp dionisos şi cristos; care scria cel mai bine în timpul acceselor de nebunie, şi care a reuşit să ia totul peste picior, într-un mare stil; şi care a futut-o pe soră-sa, şi-a zis că filozofează cu ciocanul. Dar s-o spunem şi pe asta: nu i-a folosit la nimic, căci tot a murit. Dacă nu cumva a muri e o dovadă peremptorie a simţului umorului. Ce dacă nu i-a „folosit” la nimic? Sau poate tocmai de asta i-a folosit cu vârf şi îndesat. Ascendentul umorului asupra seriozotăţii este tocmai caracterul lui gratuit. Câţi nu se vor grăbi se revendice fatalismul existenţei în favoarea sofismelor seriozităţii? Toţi filozofii au văzut în moarte marele adevăr de care s-au legat cu funii groase de silogisme, şi au înfruntat sirenele precum Ulise altădată în drum spre adevărul ultim, în drum spre Itaca. Căci funiile cu care fusese legat Ulise de catarg, dacă chiar vreţi să ştiţi, erau făcute din linţoliul pe care îl deşira Penelopa, ca să-l poată ţese la nesfârşit. Adevărul şi neadevărul iubirii lor. Dar n-o să vă plictisesc acum cu interpretări sofisticate la epopei greceşti. Întorcându-mă la chestiunea morţii, ajunge să spun că unii gânditori au luat-o atât de în serios încât i-am crezut şi eu. De fapt, toată lumea bună a filozofiei şi a literaturii s-a chinuit să îmbrace moartea în cea mai sobră ţinută cu putinţă, când, dacă stai să te gândeşti, moartea e hohotul de râs de la care nimeni nu se poate abţine. Odată şi-odată tot se termină cu seriozitatea. Ba chiar în cel mai scurt timp. Nu poţi lua nimic în serios, atunci când ştii sigur că urmează să se termine.Sfârşitul are nu numai ceva tragic, dar şi ceva profund ludic. De asta, în fond, tragedia şi comedia sînt unul şi acelaşi lucru. Gândul acesta al sfârşitului a fost însă atât de insuportabil încât oamenii au inventat eternitatea. Nu există nimic mai serios de atât. Creştinismul este prin excelenţă o religie a seriozităţii, pentru că este religia care a creat cel mai riguros şi mai complex concept de viaţă veşnică. În creştinism, moartea însăşi e pusă în slujba eternităţii, şi este recuperată dialectic de logica seriozităţii. Nu-mi pot închipui nimic mai de prost gust decât acest happy-end universal, scos dintr-un film american de mâna a treia. În America, cinematograful şi biserica sunt, la limită, interşanjabile; primul vine în continuarea celei de-a doua şi o desăvârşeşte. Filmul cu gangsteri aduşi pe calea cea dreaptă de un băieţaş cinstit e un soi de sequel al noului testament. Alte măşti, aceeaşi piesă, vorba poetului. Pentru marea majoritate a timpului, omenirea a fost complet lipsită de simţul umorului. Şi nu de puţine ori, seriozitatea a adus-o în pragul colapsului. Printre altele, una dintre cele mai „serioase”, consecinţe ale acestei grave carenţe, a fost Auschwitz-ul. Ştiţi, locul ăla unde intrai pe uşă şi ieşeai pe horn. Ultimul loc despre care ai putea spune că e amuzant. Ultimul loc în care te-ar putea bufni râsul. Şi asta nu pentru că a muri ar fi lipsit de umor, ci pentru că a ucide este. Mai ales când o faci sistematic, cu seriozitate şi determinare. A ucide înseamnă a-l obliga pe celălalt sa-şi ia moartea în serios. Şi nu numai pe celălalt, ci pe toţi ceilalţi. Tocmai când am fi avut, în sfârşit, şansa de a ne elibera de morga seriozităţii, ea ne-a fost furată. E şi asta o ironie a sorţii.

 Când începi să o scrii, viaţa se goleşte de adevăruri. Ca un pahar din care începi să bei. A-ţi trăi viaţa pentru a o povesti înseamnă a o trăi degeaba. S-a grăbit unul să pună titlul ăsta unei cărţi. Cartea e bună în ciuda titlului. A-ţi trăi viaţa pentru a o povesti înseamnă să crezi că există un fel de sens al vieţii, undeva, dincolo de ea. Inseamna a vedea literatura ca pe un fel de religie, înlocuind o formă patalogică de seriozitate, cu alta. A fost unul care a scris o carte pe tema asta, şi cartea s-a vândut evident foarte bine. A prins nu numai la public, ci şi la cei obişnuiţi cu tratatele logico-filozofice. Şi după ce-a scris-o, plin de seriozitate, într-un gest profund teatral, ne-a implorat să nu mai scriem despre ce ar trebui trecut sub tăcere. A făcut şi el un striptease invers, dar a băgat un alt text, cu aruncatul scării. Adică, vedeţi voi, nu poţi ajunge la marile adevăruri decât cu scara, şi după ce ai ajuns la ele, trebuie să o arunci. Cum ar veni, să te apuci să tai copacul, după ce, în sfârşit, te-ai urcat în el. Levitaţi, dragilor, dacă puteţi. Şi în timpul ăsta meditaţi la sensul vieţii, că dă foarte bine. Bun, dar de ce să arunci scara?, veţi spune. Acum, asta e treabă serioasă, de seminar de filozofie. Dar dacă vreţi un răspuns scurt, iata-l. Scara trebuie aruncată, pentru că, de fapt, nu există. N-a existat de la bun început. A fost numai iluzia unei scări, iar acum, la sfârşit, autorul ne constrânge să constatăm acest lucru. Cum să ieşi afară din viaţă? Cum să ajungi dincolo de ea, la sensul ei? Bună, asta, nu? Cu o doză minimă de umor, nu există nimic despre care să nu se poată scrie. Despre ceea ce nu se poate scrie ar trebui să se fluiere. Când am terminat-o cu marile adevăruri, am terminat-o şi cu sensul vieţii. Adică am văzut cât de hilare sînt ambele.