S W E E E E T I E S
Thursday, April 10, 2014
Despre ceea ce nu se poate scrie ar trebui să se fluiere
Din câte ştiu eu, există un sigur tip care a demascat această lungă istorie de deghizări, acest interminabil bal mascat, căruia i se spune ba literatură, ba filozofie, ba altfel, în funcţie de cât de mult ne luăm în serios. Unu’ care, pe patul de moarte, îşi închipuia că e în acelaşi timp dionisos şi cristos; care scria cel mai bine în timpul acceselor de nebunie, şi care a reuşit să ia totul peste picior, într-un mare stil; şi care a futut-o pe soră-sa, şi-a zis că filozofează cu ciocanul. Dar s-o spunem şi pe asta: nu i-a folosit la nimic, căci tot a murit. Dacă nu cumva a muri e o dovadă peremptorie a simţului umorului. Ce dacă nu i-a „folosit” la nimic? Sau poate tocmai de asta i-a folosit cu vârf şi îndesat. Ascendentul umorului asupra seriozotăţii este tocmai caracterul lui gratuit. Câţi nu se vor grăbi se revendice fatalismul existenţei în favoarea sofismelor seriozităţii? Toţi filozofii au văzut în moarte marele adevăr de care s-au legat cu funii groase de silogisme, şi au înfruntat sirenele precum Ulise altădată în drum spre adevărul ultim, în drum spre Itaca. Căci funiile cu care fusese legat Ulise de catarg, dacă chiar vreţi să ştiţi, erau făcute din linţoliul pe care îl deşira Penelopa, ca să-l poată ţese la nesfârşit. Adevărul şi neadevărul iubirii lor. Dar n-o să vă plictisesc acum cu interpretări sofisticate la epopei greceşti. Întorcându-mă la chestiunea morţii, ajunge să spun că unii gânditori au luat-o atât de în serios încât i-am crezut şi eu. De fapt, toată lumea bună a filozofiei şi a literaturii s-a chinuit să îmbrace moartea în cea mai sobră ţinută cu putinţă, când, dacă stai să te gândeşti, moartea e hohotul de râs de la care nimeni nu se poate abţine. Odată şi-odată tot se termină cu seriozitatea. Ba chiar în cel mai scurt timp. Nu poţi lua nimic în serios, atunci când ştii sigur că urmează să se termine.Sfârşitul are nu numai ceva tragic, dar şi ceva profund ludic. De asta, în fond, tragedia şi comedia sînt unul şi acelaşi lucru. Gândul acesta al sfârşitului a fost însă atât de insuportabil încât oamenii au inventat eternitatea. Nu există nimic mai serios de atât. Creştinismul este prin excelenţă o religie a seriozităţii, pentru că este religia care a creat cel mai riguros şi mai complex concept de viaţă veşnică. În creştinism, moartea însăşi e pusă în slujba eternităţii, şi este recuperată dialectic de logica seriozităţii. Nu-mi pot închipui nimic mai de prost gust decât acest happy-end universal, scos dintr-un film american de mâna a treia. În America, cinematograful şi biserica sunt, la limită, interşanjabile; primul vine în continuarea celei de-a doua şi o desăvârşeşte. Filmul cu gangsteri aduşi pe calea cea dreaptă de un băieţaş cinstit e un soi de sequel al noului testament. Alte măşti, aceeaşi piesă, vorba poetului. Pentru marea majoritate a timpului, omenirea a fost complet lipsită de simţul umorului. Şi nu de puţine ori, seriozitatea a adus-o în pragul colapsului. Printre altele, una dintre cele mai „serioase”, consecinţe ale acestei grave carenţe, a fost Auschwitz-ul. Ştiţi, locul ăla unde intrai pe uşă şi ieşeai pe horn. Ultimul loc despre care ai putea spune că e amuzant. Ultimul loc în care te-ar putea bufni râsul. Şi asta nu pentru că a muri ar fi lipsit de umor, ci pentru că a ucide este. Mai ales când o faci sistematic, cu seriozitate şi determinare. A ucide înseamnă a-l obliga pe celălalt sa-şi ia moartea în serios. Şi nu numai pe celălalt, ci pe toţi ceilalţi. Tocmai când am fi avut, în sfârşit, şansa de a ne elibera de morga seriozităţii, ea ne-a fost furată. E şi asta o ironie a sorţii.
Când începi să o scrii, viaţa se goleşte de adevăruri. Ca un pahar din care începi să bei. A-ţi trăi viaţa pentru a o povesti înseamnă a o trăi degeaba. S-a grăbit unul să pună titlul ăsta unei cărţi. Cartea e bună în ciuda titlului. A-ţi trăi viaţa pentru a o povesti înseamnă să crezi că există un fel de sens al vieţii, undeva, dincolo de ea. Inseamna a vedea literatura ca pe un fel de religie, înlocuind o formă patalogică de seriozitate, cu alta. A fost unul care a scris o carte pe tema asta, şi cartea s-a vândut evident foarte bine. A prins nu numai la public, ci şi la cei obişnuiţi cu tratatele logico-filozofice. Şi după ce-a scris-o, plin de seriozitate, într-un gest profund teatral, ne-a implorat să nu mai scriem despre ce ar trebui trecut sub tăcere. A făcut şi el un striptease invers, dar a băgat un alt text, cu aruncatul scării. Adică, vedeţi voi, nu poţi ajunge la marile adevăruri decât cu scara, şi după ce ai ajuns la ele, trebuie să o arunci. Cum ar veni, să te apuci să tai copacul, după ce, în sfârşit, te-ai urcat în el. Levitaţi, dragilor, dacă puteţi. Şi în timpul ăsta meditaţi la sensul vieţii, că dă foarte bine. Bun, dar de ce să arunci scara?, veţi spune. Acum, asta e treabă serioasă, de seminar de filozofie. Dar dacă vreţi un răspuns scurt, iata-l. Scara trebuie aruncată, pentru că, de fapt, nu există. N-a existat de la bun început. A fost numai iluzia unei scări, iar acum, la sfârşit, autorul ne constrânge să constatăm acest lucru. Cum să ieşi afară din viaţă? Cum să ajungi dincolo de ea, la sensul ei? Bună, asta, nu? Cu o doză minimă de umor, nu există nimic despre care să nu se poată scrie. Despre ceea ce nu se poate scrie ar trebui să se fluiere. Când am terminat-o cu marile adevăruri, am terminat-o şi cu sensul vieţii. Adică am văzut cât de hilare sînt ambele.
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
No comments:
Post a Comment